România de după Revoluție

Rusia de astăzi e nimic pe lângă cea învinsă de Rmânia la startul Cupei Mondiale din 1990 prin Lăcătuș, Lung sau Emeric Ienei. Uniunea Sovietică de atunci, scrisă și URSS, era vicecampioana Europei. La Euro 1988 doar Olanda magicienilor Van Basten si Gullit au reușit să câștige cu sovieticii.

Psihologic, momentul era perfect pentru România. Trecuse doar jumătate de an de la Revoluția în care românii simțeau că au dat o lovitură Uniunii Sovietice. Scandarea suporterilor „Ole, ole, România, România” se amesteca cu „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”, refrenul preferat al revoluționarilor din Decembrie ’89. Românii credeau în libertate, iar marele urs, Uniunea Sovietică, era în așteptarea destrămării.

Fotbalistic, România era pe val. Naționala obținuse calificarea după 20 de ani de absențe la mondiale, iar cluburile românești intrau în fazele avansate ale cupelor europene.

Prima impresie a României la Copa del Mondo

Meciul cu Uniunea Sovietică a fost ca un meci de deschidere la Italia ’90. În prima zi s-a jucat Argentina – Camerun 0-1, meci din grupa României, meci care ne-a dat peste cap tot ce putea părea logic despre campioana lumii, Argentina lui Maradona. Al doilea meci al mondialului programat a doua zi era România – Uniunea Sovietică. Totul părea perfect, dar lipsea ceva.

Lipsea Hagi. La ultimul meci din preliminarii Hagi a luat cartonaș roșu, iar Emeric Ienei trebuia să inventeze o formulă fără el. A reușit-o. L-a băgat pe Lupescu într-o echipă de start în care mai erau Timofte și Răducioiu. Spre marele lui merit, deși era stelist, Ienei nu a fost deloc influențat de rivalitățile Steaua – Dinamo și a trimis în teren o echipă cu 7 dinamoviști: Rednic, Andone, Klein, Sabău, Lupescu, Daniel Timofte și Răducioiu. Steaua avea 3 oameni: Lung, Rotariu și Lăcătuș, celălalt titular era Gică Popescu, de la Universitatea Craiova.

Ienei a dovedit respect pentru Dinamo, echipă care cu o lună și jumătate înainte juca împotriva lui Anderlecht în semifinalele Cupei Cupelor. La mondialul din Italia, Emeric Ienei avea 10 dinamoviști plus Cămătaru, jucător care în 1989 s-a transferat de la Dinamo la Charleroi. Un transfer în străinătate în acele vremuri era o raritate. În lotul de 22 de la Italia ’90, România mai avea 7 steliști, 3 jucători de la Craiova și unul de la Petrolul.

Duel între Sabău și Dobrovolski.

România – Uniunea Sovietică 2-0

În lipsa lui Hagi, Lăcătuș a fost omul care a făcut diferența la meciul cu sovieticii. El a marcat ambele goluri în poarta lui Dasaev, unul din marii portari ai momentului în Europa. În prima repriză Lăcătuș i-a dat un gol din unghi, pe colțul scurt (minutul 41), iar la 10 minute după pauză Lăcătuș a marcat din penalty. Adevărul este că România a primit un penalty care nu a fost. Lăcătuș i-a șutat în mână lui Hidiatulin, care era în afara careului, dar arbitrul uruguayan Cordellino a văzut altceva. Greșeala arbitrului a adus atunci o stare generală plăcută la Cupa Mondială, Uniunea Sovietică era văzută rău în Occident, iar România se bucura de simpatia unei țări care tocmai ieșise din comunism și de sub zona de influență a Uniunii Sovietice. Istoria a arătat că României i-au trebuit mulți ani ca să se rupă cu adevărat, dar victoria de atunci a fost Revoluția Fotbalistică a României și poziționa țara noastră aproape de o calificare istorică în optimi dintr-o grupă cu Argentina (campioana mondială), Uniunea Sovietică (vicecampioana europeană) și Camerun (campioana Africii din 1988). Ca să obțină calificarea, România își propunea un punct în următoarele două meciuri, cu Camerunul lui Milla și Argentina lui Maradona.

Ionuț Lupescu și Gică Popescu opresc o acțiune a lui Zavarov.

#FluierFinal: Uniunea Sovietică-România 0-2, Bari, 9 iunie 1990

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *