EXCLUSIV | Ultima finală a Cupei UEFA, povestită de Ioana Cosma

Într-o corespondență specială pentru FCRO.RO, publicată în revista Istoria Tricolorilor, Ioana Cosma, cea mai cunoscută jurnalistă de sport din România, a retrăit amintirile de la ultima finală a Cupei UEFA. Finala, desfășurată la Istanbul pe 20 mai 2009, a fost câștigată de Șahtar Donețk, echipă antrenată pe atunci de Mircea Lucescu. Răzvan Lucescu, fiul său, proaspăt numit în funcția de selecționer al naționalei României era în tribună.

LUCESCU MAGNIFICUL

de Ioana Cosma

Și când credeai că nimic nu se mai poate întâmpla, Mircea Lucescu se îndreaptă către tribună și primește de la selecționerul României un steag tricolor. Mi se face pielea de găină și, în tribună, din mijlocul Istanbului, îmi vine să strig către cer: ce mândră sunt că sunt româncă!

„Steagul României a fost sfințit la o mânăstire din Moldova”, avea să dezvăluie mai târziu fiul lui Mircea Lucescu, Răzvan. Povestea ultimei Cupe UEFA din istorie, povestea finalei de la Istanbul cu Mircea Lucescu și Răzvan Raț ridicând trofeul mi se derulează din nou în minte…

Mircea Lucescu sărbătorește câștigarea Cupei UEFA, cu steagul național primit de la Răzvan Lucescu | sursa foto: Profimedia

Istanbulul fierbea înainte de finala cu mare implicație pentru turci – nemții de la Werder Bremen pe de o parte și Șahtiorul lui Lucescu Magnificul de cealaltă parte. Cel puțin pentru fanii lui Galatasaray și Beşiktaş așa va rămâne Lucescu în istorie, Magnificul. Finala se joacă pe terenul lui Fenerbahçe, dar sunt fani ai celor de la Galata și Beşiktaş care și-au luat și ei bilete la meci. Când îi spui unui turc că vii de la București, inevitabil te alegi cu un zâmbet larg, discuția ajunge și la Lucescu, urmat de o serie nesfârșită de complimente și laude. Înțelegi din când în când că vorbește de Galatasaray sau Beşiktaş, că face referire la prima calificare a lui Beşiktaş în Champions League sau la perioada de vis de la Galatasaray.

Îmi amintesc de Supercupa Europei din 2000, cu Real Madrid. A câștigat-o în prelungiri, dar a câștigat-o. Ma gândesc ce brazilieni avea atunci la Galata: Taffarel sau Jardel, acum are alți brazilieni la Șahtior, dar îl are în poartă pe Piatov. Brrr, Piatov! Gata, uităm de portarul cu sincope al lui Șahtior și iată-ne la stadion! Turcul încă n-a terminat cu laudele și poveștile despre fostul Pașă de la Galatasaray.

La stadion e nebunie totală, urmașii lui Atatürk mănâncă fotbal pe pâine dimineața, la prânz și seara, fotbalul se servește cu kebab sau baclavale. E masa favorită a turcilor. Sunt împărțiți între Werder și prietenii lor plecați în Germania, și Lucescu și ucrainenii lui. Îl regretă și acum pe român.

Fac gălăgie și te fac să uiți puțin de miza pentru care se joacă. Din când în când vine câte un turc la tine și îți spune că e fan Fener, dar că și el îl apreciază pe român și regretă că nu l-au avut niciodată pe bancă.

Parcă crește miza meciului, parcă finala sa devine cea mai importantă finală din istorie. În fond, e uriașă, Cupa UEFA se va transforma în Europa Leage de la anul, e ultima Cupă UEFA din istorie. Și ce istorie!

Apropos de nemți, nu știu câtă lume își mai amintește că în 1980 a fost o afacere germană. Nemții au avut 5 echipe înscrise în competiție, iar 4 dintre ele au ajuns în semifinale. Mda, dar acum și Șahtior a jucat cu rivala Dinamo Kiev în semifinale, iar Werder s-a calificat după o semfinală pur germană.

În tribune sunt și români, sunt fanii veniți de la București, dar e și selecționerul. Cum care selecționer? Răzvan Lucescu! E emoție multă. Sigur, ca jurnalist aștepți să vezi un meci frumos, dar ca jurnalist dintr-o țară implicată îți dorești să vezi un meci frumos, iar oamenii tăi să-l câștige. Și începe finala.

În tribune sunt și români, sunt fanii veniți de la București, dar e și selecționerul. Cum care selecționer? Răzvan Lucescu! E emoție multă. Sigur, ca jurnalist aștepți să vezi un meci frumos, dar ca jurnalist dintr-o țară implicată îți dorești să vezi un meci frumos, iar oamenii tăi să-l câștige. Și începe finala.

Spaniolul Luis Medina Cantalejo fluieră startul jocului. Werder a terminat sezonul în Bundesliga pe 3 și îi are în teren pe Tim Wiese, Naldo, Torsten Frings, Baumann, Özil sau Claudio Pizzaro. Șahtior e cu supertrupa de brazilieni descoperiți de Lucescu: Fernandinho, Ilsinho, Jadson, Willian, Luiz Adriano, dar sunt și Srna, Cigrinski sau Răzvan Raț.

Emoții cât de la pământ până la cer și înapoi la prima ocazie care îi aparține lui Luiz Adriano, dar mingea nu prinde cadrul porții. Apoi vine minutul 25, pasa de senzație a lui Willian și scărița pentru istorie a lui Luiz Adriano, se face 1-0 pentru Șahtior și întorc privirea către grupul de români. Sunt în delir. Noi, jurnaliștii, nu ne manifestăm, ne înghițim emoțiile. Altfel, simt cum îmi dau lacrimile, dar iau pixul în mână și îmi notez faza. Și faulturile, și cornele, și cartonașele. Din păcate, Piatov e tot în poarta celor de la Șahtior și în minutul 35 după o lovitură liberă, Naldo egalează cu un șut de la 25 de metri.

Minutele curg și curg, vine partea a doua a meciului. Finala se relaxează când o pisică dornică de celebritate intră pe teren, își trăiește minutul de glorie și totul o ia de la capăt. Se intră în prelungiri și doar gafele lui Piatov ne mai pot da emoții. Se joacă și se joacă și apoi vine incursiunea din dreapta a lui Srna, pasă pentru Jadson și șutul care îl face și pe Wiese să greșească. E doar minutul 95, dar Șahtior preia conducerea, e 2-1. Numărăm secundele, minutele care au mai rămas. Și trec al naibii de greu, parcă fiecare minut s-a transformat și nu se mai termină, e ca în „Ziua Cârtiței”, când te uiți la ceas din 3 în 3 secunde, minutele nu se scurg. Thomas Schaaf, legenda lui Werder, a jucat toată cariera sa doar la Werder Bremen și nu antrenase decât la ei până în acel moment, fundaș de meserie, n-a mai reușit să schimbe nimic în atac.

Mircea Lucescu cu trofeul Cupei UEFA | sursa foto: Profimedia

E gata! S-a terminat! Victorie! Lucescu a intrat în istorie cu ultima Cupă UEFA din istorie câștigată. Împăratul Lucescu e Țar în Ucraina. Jucătorii se bucură, Ahmetov coboară pe teren, iar apoi vine momentul magic. Răzvan Lucescu coboară la marginea terenului și îi dă tatălui său steagul României. Antrenorul român al lui Șahtior îl ia ca pe o icoană, cu grijă, cu smerenie, cu mândrie și îl ridică cu amândouă mâinile deasupra capului. Cum să nu îți vină să strigi către cer? Ce mândru sunt că sunt român!!! Tocmai sub cerul Istanbului, în cetatea Constantinopolului, acolo unde turcii încă mai țin sabia lui Ștefan Cel Mare. Parcă am luat-o înapoi într-o seară de mai, acum 10 ani. Atunci când Raț, Hexan, Ionță și mai ales Mircea Lucescu au fluturat steagul României după o finală europeană.

Și totul s-a întâmplat la Istanbul, pe stadionul lui Fenerbahçe, în locul unde în 1914, turcii pretind că au jucat primul lor meci cu România.

„Cum cine să îmi dea steagul României din tribune dacă nu selecționerul României, Răzvan? Acum el apără România!” , avea să spună după meci tatăl său, Mircea, marele câștigător de la Istanbul.

Între timp, Claudio Pizzaro, iată că mai joacă și azi, a devenit cel mai în vârstă jucător din Bundesliga care înscrie într-un meci oficial. Și Mircea Lucescu va mai antrena. Iar Răzvan Lucescu a făcut istorie în Grecia cu PAOK Salonic și în Asia cu Al-Hilal în anul în care a împlinit 50 de ani. Povestea continuă, emoțiile rămân toată viața.

COMANDĂ AICI REVISTA ISTORIA TRICOLORILOR

fcro.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *